Mănăstirea Uspenia

            Situată la trei km sud-vest de satul Slava Rusă, jud. Tulcea, Mănăstirea Uspenia dăinuiește, ca așezământ monahal, încă din secolul al XVII-lea. Istoria locului este strâns legată de Schisma produsă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse (1666-1667), ca urmare a reformei cultului și a practicii religioase, introduse de către patriarhul Nikon și ţarul Alexei Mihailovici. Suita de schimbări în ritualul tradițional religios, înzestrat dintotdeauna cu o semnificație sacră, - amintim aici semnul crucii, modificarea textelor liturgice și a ceremonialului bisericesc, crucea în opt colțuri ș.a. – este introdusă cu brutalitate și totală intoleranță față de tot ce însemna vechea evlavie rusească. Începe, astfel, lunga perioadă de prigonire a Ortodoxiei de rit vechi, care a durat mai bine de două veacuri și jumătate. Cei care se împotrivesc reformei religioase inovatoare sunt anatemizați și supuși celor mai cumplite persecuții. Între 1675-1695 sunt arşi pe rug peste 20 000 de credincioși, înalți clerici și oameni din popor. Astfel, pentru a-și salva viața și a-și păstra intactă credința moștenită de la strămoși, rușii staroveri aleg calea pribegiei, refugiindu-se în ținuturile îndepărtate ale imperiului, în zone împădurite și greu accesibile, dar și în statele învecinate – Polonia, Suedia, Țările Române sau Imperiul Otoman.

Legenda spune că, pe la sfârșitul sec. al XVII-lea, un grup de călugări staroveri își găsește refugiu în pădurile seculare ale Văii Bajbunarului, pe teritoriul Dobrogei de astăzi, care se afla, la vremea respectivă, sub stăpânire turcească. O vreme trăiesc ascunși în păduri, în peșteri și hrube, însă ulterior vor găsi adăpost și toleranță la autoritățile otomane ale vremii. „Autorităților turcești le păsa prea puțin de confesiunea celor care se stabileau pe pământul lor, atâta timp cât le plăteau un tribut. Se încheie, așadar, o înțelegere verbală - un călugăr al mănăstirii mergea lunar la reședința pașei, la Babadag, și îi plătea tributul tocmit, fie în bani, fie în natură: miere, piei de vite, blanuri de animale sălbatice etc”.

Se pun, astfel, bazele viitorului așezământ monahal, ce avea să devină leagăn al credinței și spiritualității starovere pe pământ românesc. Biserica iniţială a aşezământului, construită din lemn, este ridicată prin truda viețuitorilor monahi, în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Din păcate, data exactă a ctictoririi sfântului lăcaș s-a pierdut în negura vremii, singura dovadă a existenței sale trecute fiind buștenii de stejar descoperiți sub fundația actualei biserici din piatră, în timpul recentelor lucrări de consolidare. Tradiţia orală asociază începuturile acestui prim lăcaş de cult cu numele ieromonahului Evfrosin, care era, de fapt, şi singurul preot al mănăstirii. Acesta va muri la scurt timp după așezarea călugărilor staroveri în aceste locuri, iar mănăstirea ortodoxă de rit vechi va rămâne vreme îndelungată fără preot. Până la începutul anilor `40 ai secolului XIX, lăcașul monastic nu dispune de un statut mănăstiresc propriu, ghidându-se după pravilele Sfinților Părinți, adânc înrădăcinate în tradiția spirituală a rușilor staroveri. În 1843, călugărul Pavel, care se va implica activ în misiunea restabilirii ierarhiei sacerdotale a credincioșilor ortodocși de rit vechi, redactează primul Statut (Tipic) cenobitic al Mănăstirii de la Fântâna Albă, în care descrie în detaliu toate aspectele vieții celor ce sălășluiesc acolo. Manuscrisul acestui Statut va ajunge în dar și la Schitul Adormirea Maicii Domnului din Slava Rusă, fiind adoptat ca principiu de organizare a obştii monahale. Toate funcțiile, inclusiv cea de stareț al mănăstirii erau elective, iar această regulă se respecta și se respectă în continuare cu strictețe.

            În timp, pe măsură ce procesul de migrare spre zonele de periferie ale Imperiului și în țările învecinate a continuat să se dezvolte, atât pe parcursul întregului secol XVIII, cât și în prima jumătate a secolului XIX, aici s-au adunat, pentru a fi frați întru aceeași credință, tot mai mulți călugări. Astfel, în jurul anilor `60 ai secolului XVIII, când multitudinea datelor de care dispunem ne permite să vorbim deja de o așezare compactă și stabilă de staroveri în localitatea Slava, „în mănăstire trăiau aproximativ 100 de călugări, iar pământul mănăstirii se întindea până în sat, incluzând atât păduri, cât și teren arabil, unde cultivau porumb, grâu, legume și viță de vie. Chiliile de mici dimensiuni erau așezate pe două rânduri, iar în fiecare chilie locuiau câte doi călugări: un duhovnic și un novice”. Considerăm important de menționat faptul că staroverii nekrasoviți, care vor juca un rol important prin atamanul Osip Semionovici Goncearov în constituirea în anul 1846 a Ierarhiei de Fântâna Albă, „se bucurau de un statut special, fiind incluși în categoria militarilor și având obligația de a-l sluji cu credință și pe cheltuială proprie pe sultanul otoman, motiv pentru care erau scutiți de impozite, se subordonau numai propriilor atamani, iar comunitățile lor aveau structuri de conducere proprii, autoritățile turcești neavând dreptul de a se amesteca în treburile interne ale acestora. Mai mult, ceea ce îi interesa de fapt pe nekrasoviți, aveau deplina libertate de a-și practica și mărturisi credința staroveră. Se spune, și merită subliniat acest fapt, că nekrasoviții au fost multă vreme singura populație creștină din Imperiul Otoman ce avea dreptul să bată clopotele în bisericile și capelele lor, lucru care vorbește de la sine despre situația juridică a acestora”. De aceleași privilegii se va bucura, în mare măsură, și Mănăstirea de la Slava, astfel încât, „în 1851, deci la mai puțin de cinci ani de la înființarea Mitropoliei de la Fântâna Albă, Poarta recunoștea printr-un firman semnat de sultan, pe arhiepiscopul Arkadie și Eparhia Slavei. Prin același firman erau reconfirmate drepturile religioase ale staroverilor din imperiu și li se interzicea autorităților locale să intervină în afacerile lor interne.” Demersurile pentru obținerea recunoașterii legale a Ortodoxiei de rit vechi pe teritoriul otoman au fost făcute de Osip Semionovici Goncearov, ataman al cazacilor din Sarichioi, care se va deplasa tocmai la Istanbul pentru a duce tratative directe cu reprezentanții Înaltei Cancelarii, ocolind autoritățile turcești potrivnice din Babadag. Firmanul emis de Marele Divan în luna iunie 1851, prin care se stipula ca „enat-cazacii noștri sa fie tratați favorabil, astfel încât ei sa trăiască liber sub protecția noastră, de care s-au bucurat din cele mai vechi timpuri, nefiind credincioși altora”, va fi recunoscut și reiterat de sultanii următori. Rămași vreme îndelungată fără episcopi, din cauza trecerii acestora la nikonianism, credincioșii ortodocși de rit vechi nu au renunțat niciodată la ideea reinstaurării unei ierarhii sacerdotale proprii. Astfel, pe 28 octombrie 1846, după îndelungi căutări și demersuri diplomatice pe lângă autoritățile austriece ale vremii, are loc ceremonia de trecere a fostului mitropolit al Bosniei Ambrosie la Biserica Ortodoxă de Rit Vechi și așezarea acestuia la catedra mitropolitană de la Fântâna Albă. Pe 21 august 1847 este ridicat la cinul de episcop pentru toate comunitățile de creștini ortodocși de rit vechi din Dobrogea Arkadie Dorofeev, fost călugăr al Mănăstirii Lavrentiev din Starodubie, născut în 1811 într-o familie de staroveri din localitatea Cunicea din Basarabia. La plecarea spre Eparhia Slavei, delegația din Dobrogea primește icoane, un întreg iconostas, veșminte bisericești, cărți sfinte, mir, precum și cinci antimisuri pentru sfințirea a cinci biserici în episcopia nou înființată. Imediat după sosirea sa la Mănăstirea din Slava, în noiembrie 1847, ca urmare a unui denunț al cazacilor nekrasoviți din Sarichioi și Slava, care nu acceptaseră Ierarhia de Fântâna Albă și se opuneau mitropolitului Ambrosie, proaspătul episcop este arestat și trimis în temniță împreună cu ieromonahul Evfrosin și diaconul Iakov ai schitului, precum și cu câțiva mireni, printre care și Osip Semionovici Goncearov. Arestarea, care avea la bază acuzația falsă de un presupus complot cu grecii împotriva turcilor, are loc chiar de sărbătoarea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, când episcopul Arkadie urma să sfințească biserica staroveră din Jurilovca. Vor fi eliberați după 7 luni de detenție, în urma intervențiilor lui Sadyk Pasha. În urma acestui incident Osip Goncearov va ajunge la Constantinopol, unde îl va asigura pe sultan că episcopul nu se subjugă nimănui, cu excepția autorităților turcești. Va obține astfel o hotărâre de la Serakir-Pașa, ministrul de război turc, prin care episcopului Arkadie i se garantează dreptul de a păstori un episcopat recunoscut în Imperiul Otoman, fără obligația de a plăti tribut pentru practicarea creștinismului. Ulterior, firmanul emis în acest sens de Marele Divan în anul 1851 va determina o înflorire a întregului așezământ monahal, atât în ceea ce privește extinderea acestuia, cât și numărul călugărilor, în 1874 la Mănăstirea Uspenia fiind înregistraţi „trei preoți, un diacon, mai mulți ipodiaconi și citeţi, în jur de 80 de călugări și schimnici, în afară de alți lucrători din cadrul așezământului”.

În prima jumătate a anului 1848 comunitățile cazacilor staroveri din Dobrogea sunt puternic lovite de holeră. În primăvara aceluiași an moare starețul Macarie, în timp ce episcopul Arkadie și călugărul Eufrosin, deși grav bolnavi, supraviețuiesc și se vindecă. Tot în anul 1848, la solicitarea mitropolitului Kiril, Episcopia Slavei devine arhiepiscopie, iar Arkadie Dorofeev va fi ridicat la rangul de arhiepiscop de către episcopii Onufrie de Brăila și Alimpie de Tulcea, acesta din urmă fiind numit locțiitor al noului arhiepiscop. Arhiepiscopul Arkadie (Dorofeev) dezvoltă primele baze ale mănăstirii, se construiesc două corpuri noi de chilii pentru călugări și o trapeză. În perioada 1848-1849 sfințește mai multe biserici starovere: pe 27 mai 1848 la Jurilovca, pe 10 mai 1849 la Brăila, pe 20 august 1849 la Carcaliu, pe 28 august 1849 la Tulcea. Sunt hirotonisiți tot mai mulți preoți și diaconi, iar odată cu apariția preoției se înființează parohiile istorice, care aparțin și astăzi de Eparhia Slavei: Ghindărești, Carcaliu, Slava Rusă, Slava Cercheză, Jurilovca etc. Restabilirea ierarhiei bisericești în trei trepte a determinat o efervescenţă a vieţii monahale, importanța mănăstirii pentru întreaga lume staroveră sporind în paralel cu prestigiul acesteia. Așezământul se va bucura de un aflux tot mai însemnat de călugări, dar și de donații de la staroverii din Rusia, în special din rândul negustorimii din Moscova și Sankt Petersburg, ceea ce va permite extinderea acestuia, precum și construirea celor două biserici din piatră. Donațiile veneau sub formă de milostenie, pentru pomenirea celor vii și, mai ales, a celor adormiți. Odată cu reînființarea ierarhiei bisericești în trei trepte, la mănăstirea Uspenia se revine la cercul liturgic complet – Vecernia, Pavercenița, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Liturghia -, restabilindu-se valabilitatea Tainei Euharistiei și a tuturor tainelor săvârșite încă de la începuturile Bisericii lui Hristos. Numărul mare al călugurilor permite, de asemenea, ca pe lângă săvârșirea slujbelor religioase cuprinse în tipicul bisericesc, să se instituie rânduiala citirii necontenite a Psalmilor, zi după zi și noapte după noapte, ai așa-zisei „Psaltiri neadormite”, pomenindu-se numele celor aflați în nevoi sau al celor adormiți. Important centru de propagare a culturii și a valorilor spirituale tradiționale, mănăstirea își deschide, totodată, porțile pentru mirenii dornici să pătrundă tainele limbii slavone bisericești și ale cântării psaltice. Din rândul viețuitorilor așezământului monahal s-au aflat, de-a lungul vremii, numeroși pustnici, care au ales să se dedice întrutotul celei mai înalte treapte a desăvârşirii spirituale, Schima mare. Aceștia își duceau zilele în peșterile din adâncul pădurii, hrănindu-se cu roadele sălbăticiei și cu hrana adusă de călugării din schit, căci, petrecându-și tot timpul în rugăciune, refuzau să se mai împovăreze cu grija legată de hrana trupească. Episcopul Arkadie Șapoșnikov însuși se retrăgea deseori să se roage în peșterile din inima pădurii, această singurătate aparentă ducând la comuniunea cea mai intimă cu Dumnezeu. Multă vreme, aproximativ până la sfârșitul anilor `60 ai secolului XIX, viețuitorii așezământului monahal proveneau în mare parte din mănăstirile și schiturile starovere ruse închise de autorități. Din rândurile acestora vor răsări figuri luminoase ale credincioșilor ortodocși de rit vechi în momentul înființării și întăririi Ierarhiei de Fântâna Albă. Personalitate de seamă a Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi este călugărul Arkadie (Șapoșnikov), cunoscut în întreaga lume ortodoxă de rit vechi drept o persoană erudită, cu o minte ageră și cuprinzătoare, care se bucura de o mare autoritate în rândul cazacilor nekrasoviți. Acesta îl va susține activ pe arhiepiscopul Arkadie (Dorofeev) în conducerea Eparhiei Slavei. Desființarea iobăgiei și reformele anilor 1860 din Imperiul Rus, precum și acordarea unor drepturi credincioșilor staroveri în anii următori opresc practic fuga lor în străinătate, iar mănăstirile din România încep să se umple aproape exclusiv cu lipoveni. În 1853, în timpul Războiului Crimeei, trupele ruse pătrund în Dobrogea iar o parte dintre credincioșii ortodocși de rit vechi aleg să se strămute temporar în adâncul Turciei, departe de teatrul operațiunilor militare. Pentru aceștia, pe 1 ianuarie 1854, la rugămintea atamanului Osip Goncearov, arhiepiscopul Arkadie Dorofeev îl hirotonisește pe Arkadie Șapoșnikov episcop „al creștinilor rătăcitori”, „exarh al nekrasoviților”. Anul 1854 este unul cu grele încercări pentru Schitul Adormirea Maicii Domnului din Slava. Arhiepiscopul Arkadie Dorofeev, care se sustrage cu tact încercărilor soldaților turci de a-l excorta în siguranță în adâncul imperiului, este arestat, împreună cu episcopul Alimpie de Tulcea și preotul Feodor Semeonov, de ofițerii ruși. Motivul arestării ar fi fost refuzul arhiepiscopului de a-l binecuvânta cu sfânta cruce pe generalul nikonian A. Usakov. Conform memoriilor lui A. Kudreavțev, primul consul al Rusiei la Tulcea, precum și corespondenței lui Sadyk-Pașa, arhiereii ar fi fost arestați în urma reclamației românilor din Isaccea, pe atunci filoruși, care îi acuzau pe nekrasoviți de sabotarea ajutorului oferit rușilor în traversarea Dunării spre Dobrogea. În octombrie 1854, cele trei fețe bisericești vor fi întemnițate la Mănăstirea din Suzdal, unde li se va oferi șansa să treacă la Biserica oficială rusă. Cei doi arhierei vor rămâne însă fideli Ortodoxiei de rit vechi. Starețul mănăstirii îi va scrie la acea vremea episcopului de Vladimir despre al său prizonier: „Este o fire blândă, dar astăzi a început să manifeste dezgust pentru ce citește în cărțile noastre bisericești și de învățăminte morale”. Arhiepiscopul Arkadie Dorofeev va sta în temniță timp de 27 de ani, până la eliberarea sa în 1881 la insistențele contelui Lev Tolstoi . Proaspăt eliberat din arest, va participa la sfințirea mănăstirii ortodoxe de rit vechi de la Ceremșan, înființată de cel ce avea să devină călugărul Ioasaf - Osip Semionovici Goncearov, ultimul ataman al cazacilor din Dobrogea, care se repatriază în ultimii ani din viață în Imperiul Rus și moare înainte să vadă finalizată construcția așezământului monahal. Arkadie Dorofeev va trece la Domnul pe 18 noiembrie 1889 și va fi înmormântat în cimitirul Rogojskoe din Moscova. Atât episcopul Alimpie de Tulcea pristăvit în închisoare, cât și arhiepiscopul Arkadie de Slava au fost canonizați de Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, fiind prăznuiți în luna februarie. În 1854, „Schitul de călugări Uspenia plătea atutorităților 200 de ruble pe an pentru terenul arendat, iar aceasta nu era deloc o sumă mică”. Episcopul Alimpie de Tulcea, fost călugăr al mănăstirii din Slava, mărturisea în 1854 că „monahii și poslușnicii merg la muncă în vremea cositului și își câștigă existența, aceștia sapă, de asemenea, pământul și seamănă grâu, pun cartofi și alte legume, în plus, oamenii din sat fac milostenie la mănăstire și plătesc pentru slujbele de pomenire”. Mai târziu, spre sfârșitul secolului, mănăstirile fără pământ primesc loturi de teren agricol. Bunăstarea viețuitorilor așezământului monahal depindea, în mare parte, de roadele pământului pe care aceștia îl lucrau cu hărnicie și de donațiile mirenilor. Trudei fizice se dedicau deseori și stareții așezământului, fiind un exemplu pentru ceilalți călugări. Episcopul Arkadie (Șapoșnikov), de pildă, în ciuda rangului său ierarhic, a dus o viață austeră până la sfârșitul vieții. Călugărul cu care își împărțea chilia scria despre el: „cu o lună înainte să treacă la Domnul, lucra cu mine peste măsură și peste ale sale puteri, neținând cont de vârsta sa înaintată și de starea de sănătate. În pădure a săpat după pietre timp de trei săptămâni, mâncând foarte puțină hrană uscată”. Prigoana asupra clerului a continuat pe tot parcursul staționării trupelor ruse pe teritoriul Dobrogei, mulți preoți și călugări ascunzându-se în păduri de teama unei arestări și expulzări în Rusia. În octombrie 1855, la încheierea Războiului Ruso-Turc, Arkadie Șapoșnikov revine pe pământ dobrogean și primește spre cârmuire Eparhia Slavei, acordându-i-se titlul de episcop de Slava și exarh al tuturor nekrasoviților. Model de statornicie în dreapta credință, remarcabil prin genialitatea sa, episcopul Arkadie Șapoșnikov se stabilește la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Slava Rusă în 1839, când autoritățile ruse devastează și închid Mănăstirea Lavrentiev, „luând cu sine fragmentele de moaște ale cuviosului schimnic Vikentie.” Sub oblăduirea noului chiriarh, așezământul monahal Uspenia cunoaște o perioadă de înflorire fără precedent. Scrisorile sale din anii 1857-1862 menționează rapoarte despre preoții hirotonisiți, despre bisericile nou construite, despre extinderea așezământului și ridicarea de noi clădiri anexe, despre cereri de trimitere de cărți bisericești ș.a. Tradiția orală a locului vorbește despre o primă încercare de a ridica o biserică mare din piatră întreprinsă de episcopul Arkadie Șapoșnikov cu mulți ani înainte să se sfințească actualul lăcaș de cult în 1883 de către arhiepiscopul Irinarh. Arkadie al II-lea reușește să obțină, într-o primă fază, aprobarea lucrărilor de la autoritățile turcești locale, însă în urma unui denunț transmis Sultanului la Istanbul de către cazacii nekrasoviți din Sarichioi potrivnici noii ierarhii bisericești, întreaga acțiune va fi sortită eșecului: „Sultanul însuși îi transmite Pașei (n.r. de la Babadag) un decret, amenințându-l cu moartea dacă lucrările nu încetează. Conform vechii tradiții, călugării reușesc doar să însemneze cu cruci forma viitorului lăcaș de închinăciune pentru a începe să sape fundația, când năvălesc patru soldați otomani călare și doboară crucile cu propriile paloșe.” Ulterior acestui eveniment de tristă amintire, următorul ierarh, arhiepiscopul Irinarh, va reuși să ajungă la un nou acord cu autoritățile turcești și „să construiască biserica din piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului (28 august) chiar cu acordul Sultanului. Călugării o vor ridica singuri, cu propriile mâini. Primul și al doilea nivel este din piatră, celelalte – din lemn. Interesant este faptul că bârnele groase de stejar sunt îmbinate în tehnica „coadă de rândunică”, fără niciun cui.” A doua biserică (de iarnă) cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil (21 noiembrie) a fost sfințită în 1860 de către al doilea mitropolit al creștinilor ortodocși de rit vechi Kiril și episcopul Arkadie Șapoșnikov. Anul 1863 este unul cu grele încercări pentru episcopul de Slava. Refuzul chiriarhului de a colabora cu socialiștii revoluționari de la Tulcea în vederea înființării unei tipografii la Mănăstirea Uspenia în care să se tipărească, pe lângă cărți bisericești de rit vechi, și manifeste norodniciste, îl nemulțumește profund pe agentul Kelsiev. Prin urmare, pentru a se răzbuna pe staroveri, acesta publică într-un ziar din Istanbul o falsă epistolă semnată de Osip Goncearov și Arkadie Șapoșnikov către țarul rus în care i se cerea iertare și se exprima dorința de trecere a tuturor cazacilor din Dobrogea sub stăpânire rusească. Acest fapt stârnește mânia sultanului Abdul-Aziz, iar episcopul Arkadie este nevoit să fugă la Izmail, cerând protecția consulului rus Romanenko. Prin intermediul acestuia va trimite inclusiv o cerere de repatriere în granițele Imperiului Rus ca simplu mirean, care va fi, însă, refuzată din cauza împotrivirii Sinodului Bisericii oficiale ruse. Situația tensionată se va domoli în urma demersurilor diplomatice pe lângă autoritățile turcești de la Istanbul ale lui Osip Goncearov, ceea ce îi va permite episcopului de Slava să revină în siguranță pe scaunul episcopal. Tot începând cu anul 1863 episcopul Arkadie se va implica activ în disputele produse de publicarea Epistolei circulare de către Illarion Kabanov (supranumit Ksenos), luând inițial partea adepților epistolei (okrujnici), ca apoi, spre finalul vieții, mânat de dorința de a placa disensiunile iscate în rândul comunităților starovere, să revină asupra acestei hotărâri și să renege conținutul Epistolei. În 1864, cu implicarea directă a lui Osip Goncearov și a episcopului Arkadie, cazacii nekrasoviți din Dobrogea îi înaintează sultanului Abdul-Azis o cerere de trecere la statutul de raya (creștini plătitori de taxe), renunțând atât la obligațiile militare, cât și la privilegiile, devenite oricum nesemnificative, după Războiul Crimeii. Moartea episcopului Arkadie, survenită, după unele surse, pe 11 noiembrie 1868, va pune punct, cel puțin temporar, chestiunii legate de recunoașterea Ierarhiei de Fântâna Albă de către autoritățile ruse și repatrierea staroverilor în Imperiul Rus. Chiriarhul de Slava va fi înmormântat la Mănăstirea ortodoxă de rit vechi Adormirea Maicii Domnului din Slava Rusă, iar pe piatra funerară – considerăm important a fi menționat - regăsim inscripționată următoarea informație: „Aici se odihnește robul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Arkadie, hirotonisit pe 14 martie 1854, pristăvit pe 10 aprilie 1869”, misterul acestor date, altele decât cele oficiale, rămânând a fi deslușit, cu voia Domnului, într-un volum ulterior. Pe 26 august 1869, mitropolitul Kiril îl hirotonisește episcop de Slava, iar doi ani mai târziu, în 1871, arhiepiscop de Slava, pe Irinarh, personalitate de seamă a Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, un excelent predicator, diplomat și strateg în corespondența cu staroverii din Imperiul Rus. „De la vlădica Irinarh ne-au rămas câteva pagini de istorie. El a copiat manual, utilizând alfabetul chirilic, toate scrisorile pe care le-a trimis staroverilor din Moscova. De la el s-au păstrat patru astfel de caiete, a căror hârtie este foarte subțire, aproape transparentă. Ele conțin câteva fapte interesante. De exemplu, astăzi, după cum știți, mănăstirea este recunoscută legal ca episcopie, dar sub episcopul Irinarh (care a murit în 1905), Mănăstirea Uspenia din Slava Rusă a fost sediul Arhiepiscopiei de Slava”. În timpul păstoririi arhiepiscopului Irinarh, după Războiul Ruso-Turc din 1877, Dobrogea este alipită României și, în felul acesta Eparhia Slavei, aflată inițial sub stăpânire turcească, trece în granițele Regatului în cauză. Guvernul României recunoaște situația canonico-juridică a acesteia, precum și toate drepturile de care s-a bucurat în Imperiul Otoman. Păstrătoare a unor tezaure de carte veche slavonă şi icoane vechi ruseşti de o inestimabilă valoare, Mănăstirea Uspenia devine un centru de iradiere culturală, prin copiştii de manuscrise. În vara anului 1873, arhiepiscopul Antonie de Moscova îl roagă pe arhiepiscopul Irinarh de Slava să întocmească pentru Consiliul Duhovnicesc al staroverilor din Imperiul Rus un inventar al cărților deținute de Arhiepiscopia staroveră din Dobrogea. Aflăm, astfel, că la Mănăstirea Uspenia existau pe atunci 422 de cărți și manuscrise, dintre care 100 cu tematică diversă. „La biserica Adormirea Maicii Domnului din Tulcea, care aparținea de Arhiepiscopia Slavei, existau 392 de titluri, dar numărul de exemplare era mult mai mare.” Pe lângă tezaurul vieţii duhovnicești a călugărilor, comorile inestimabile de icoane, cărţi rare şi obiecte bisericeşti, mănăstirea adăpostește moaștele Sfinților Mari Mucenici Gavedae și Kazdoe, fiul și fiica împăratului Persiei Samporie (sec. IV), cinstiți de Biserica Ortodoxă, alături de Sf. Mucenici Dada și Gargal, la data de 12 octombrie. Descoperite în anii `40 ai sec. XIX în Caucaz, sfintele moaște vor fi aduse la Mănăstirea Uspenia în anii `80 ai sec. XIX de către secretarul de atunci al arhiepiscopiei, arhidiaconul Tavrion Demidov. „Se spune că staroverii din Rusia au plătit o sumă colosală comuniștilor pentru a le permite să ia sfintele moaște. Ei donează, totodată, mănăstirii o sumă foarte mare de bani, cu care, se spune, ar fi putut ridica o biserică din aur. Însă, pe drumul de întoarcere arhidiaconul Tavrion este trădat și jefuit. Se păstrează doar banii ascunși sub sfintele moaște. Cu aceștia reușește să construiască vechile chilii, fosta clădire a episcopiei și să pună clopotele bisericii”.

După pristăvirea arhiepiscopului Irinarh, pe 26 februarie 1906 va fi uns episcop preotul Leontie de către episcopul Macarie al Tulcei și episcopul Arsenie de Ural. Episcopul Leontie trece la Domnul pe 2 februarie 1921 şi este înmormântat la cimitirul din mănăstire. După moartea acestuia, scaunul episcopal din Slava rămâne fără arhiereu până în anul 1927, în această perioadă, de Eparhia Slavei răspunzând episcopul Nikodim de Tulcea. În iunie 1927 este hirotonisit episcop de Slava, Savatie, viitor schimnic. Episcopului Savatie i-a fost încredinţată şi episcopia Tulcei, pe care o va păstori până în anul 1940, când va fi hirotonisit episcopul Inokentie pentru această catedră. Episcopul Savatie moare pe 3 iunie 1952 şi este înmormântat în cimitirul mănăstiresc. În urma pătrunderii trupelor sovietice în Bucovina de Nord în iunie 1940, catedra mitropolitană de Fântâna Albă va funcționa câteva luni la Mănăstirea Uspenia din Slava Rusă, după care va fi mutată prin hotărârea Soborului la Brăila. În această oază de linişte, şi-a depănat firul ultimilor ani de viaţă și episcopul Serghie de Transnistria, hirotonit la începutul anului 1943 de către episcopul Arseni (Lâsov) de Izmail pentru păstorirea staroverilor din teritoriile din Ucraina și Transnistria, ocupate de Hitler. În urma retragerii trupelor naziste în 1944, episcopul Serghie se stabilește la Mănăstirea Uspenia din Slava Rusă, fără să conducă vreo eparhie. Potrivit mitropolitului Tihon, va trece la Domnul în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1949. Cel de-al şaselea episcop va fi ales Vladimir, hirotonisit fiind de mitropolitul Tihon, pe 15 august 1951. Moare în 1956 la mănăstire, unde este şi înmormântat. Al şaptelea episcop al Slavei va deveni Ioasaf, hirotonisit de mitropolitul Tihon pe 23 martie 1958 și ridicat la rangul de mitropolit pe 15 decembrie 1968. Lui Ioasaf, îi urmează cel de-al optulea episcop al Slavei – Ambrosie, hirotonisit de mitropolitul Tihon la data de 15 august 1960. Moare pe 7 ianuarie 1981 la mănăstirea Uspenia. Al nouălea episcop, Leonid, va fi hirotonisit de mitropolitul Ioasaf pe 12 octombrie 1981. Se pristăvește pe 30 ianuarie 2002 la schitul Uspenia, fiind înmormântat în cimitirul mănăstiresc. După instaurarea regimului comunist, Mănăstirea de călugări Adormirea Maicii Domnului primește acceptul să funționeze în continuare. Deși este interzisă tunderea în monahism a poslușnicilor tineri, iar pământurile îi sunt expropriate, viața așezământul monahal este departe de a fi pustiită. În 1959, se așează la schitul Uspenia o parte din călugării alungați de la Mănăstirea ortodoxă de rit vechi Sfântul Nicolae din Manolea, jud. Suceava. După Revoluția din 1989, lăcașul monastic își primește înapoi pământurile. O parte din ele vor fi lucrate prin truda monahilor, iar restul va fi dat în arendă. Din 5 iunie 2000, Mănăstirea ortodoxă de rit vechi Adormirea Maicii Domnului este păstorită de ÎPS Arhiepiscop Flavian, hirotonisit episcop de către mitropolitul Leontie împreună cu arhiepiscopul de Canada-America şi Australia Sofronie şi ridicat la sanul de arhiepiscop de mitropolitul Leontie şi episcopul Afanasie la data de 24 iunie 2000. Aşezământul monahal de la Slava Rusă a renăscut prin grija necurmată a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Flavian și prin strădania neobositei obşti monahale, îmbogăţindu-se, în ultimii ani, cu Altarul de vară, închinat ocrotitorilor duhovnicești ai sfintei mănăstiri - Sfinților Mari Mucenici Dada, Gavedae, Cazdoe și Gargal, clădirea arhiepiscopiei, trapeza, casa parohială a ÎPS Arhiepiscop Flavian, magazinul de cărți și obiecte bisericești, precum şi cu mobilier de cult dăltuit în lemn. Lucrările menţionate, cărora li se adaugă amplele lucrări de consolidare şi restaurare a bisericii mari de piatră, au putut fi înfăptuite cu sprijinul material al credincioșilor donatori, dar și cu ajutorul financiar al statului român. Așezământ monahal cu profunde semnificaţii spirituale, Mănăstirea de călugări Adormirea Maicii Domnului din Slava Rusă a cunoscut atât ani de înflorire, cât și momente de cumpănă, însă toate acestea au făcut ca, pe perioada întregii sale dăinuiri, Ortodoxia de rit vechi să fie vrednică de tradiția ei.